Traseu:
Bușteni – Căminul Alpin – Poiana Coștilei – Valea Cerbului – Vârful Omu – Șaua Hornurilor – Cabana Mălăiești – Cabana Diham – Gura Diham
- Lungime: 27 km
- Urcări cumulate: 2200 m
- Coborâri cumulate: 2100 m
- Dificultate mare (iarna interzis celor neexperimentați)
Etape
- Triunghi roșu: Gara Bușteni – Căminul Alpin – Poiana Coștilei: 2 ore
- Bandă galbenă: Poiana Coștilei – Valea Cerbului – Vârful Omu: 4 ore, închis iarna!
- Cruce roșie: Vârful Omu – Șaua Hornurilor: 15 minute
- Nemarcat: coborâre prin Hornul Mic: 15 minute
Hornul mic nu este marcat. În mod normal coborârea din Șaua Hornurilor în Valea Mălăiești se face prin Hornul Mare, durata e asemănătoare - Bandă albastră: Valea Mălăiești – Cabana Mălăiești: 1.5 ore
- Punct roșu: Cabana Diham – Pichetul Roșu: 45 minute
- Bandă roșie: Pichetul Roșu – Cabana Poiana Izvoarelor – Cabana Gura Diham: 1 oră și 15 minute
Povestea
Este joi și se apropie weekendul. Voiam sa merg pe munte, dar unde? Văd că s-a pregătit o tură, pe grupul de Facebook Ture scurte pe munte, din Bușteni pe Valea Cerbului – Omu – Bucșoiu – Omu – Mălăiești – Gura Diham. Distanța 30 km, diferența de nivel 2566 m. Clar peste tot ce făcusem pană atunci, poate în întreaga mea viață.
Îmi zic că e prea mult și creez un eveniment separat pe grup, propunând tura mea obișnuită de antrenament: Bușteni – Jepii Mari – Cota 2000. Mai nou, traseul spre Jepii Mari este cam compromis (vezi articol).
Adrian, administratorul grupului, văzând postarea mea, îmi zice că pot să merg cu ei pe Omu, în tura cea lungă. Îi explic că pregătirea mea fizică nu e la același nivel cu a lor. El zice că pot veni.
Cum nu mă sperii ușor și îmi doream foarte mult să ajung pe Omu, iarna, m-am hotărât să merg.
Nu am mai ajuns pe Omu din studenție și atunci pe timp de vară: de la Mălăiești pe Drumul de vară. Imaginile văzute atunci mi-au rămas adânc întipărite în suflet și îmi doream foarte mult să le revăd.
Plecarea din București
În noaptea dinainte am avut emoții și am adormit destul de greu. Știam că mă așteaptă un efort considerabil mai mare decât orice făcusem până atunci. Nu știam nici genunchii cum se vor comporta.
Dimineață mă întâlnesc în tren cu grupul: super fain, glume, veselie. Începem să ne lăudăm cine are mai multe sechele: cu genunchi, coloana și altele. Toți au multe ture la activ și sunt mult mai antrenați ca mine… și mai tineri.
Gara Bușteni – Căminul Alpin – Poiana Coștilei
Ajungem în Bușteni și pornim la drum fără sa zăbovim. Vreme este faină. Plecăm din gară spre Căminul Alpin, unde începe traseul marcat cu triunghi roșu, spre Poiana Coștilei.
Începe o urcare ușoara, într-un ritm alert. În scurt timp m-am încălzit foarte tare și urmând exemplul lui Adrian și Alex, mi-am dat tricoul jos, care era deja leoarcă. Începeam să simt drogul muntelui curgându-mi prin vine, să simt exaltarea.
La un moment dat, poteca se intersectează cu Valea Coștilei. Aici, pe o porțiune scurtă, se coboară destul de abrupt și cu porțiuni de gheață, așa că unii dintre noi și-au pus colțarii sau gheruțele. Apoi drumul continuă în urcare lejeră.
Valea Cerbului – Vârful Omu
La vreo două ore după ce am pornit din gară, ne-am intersectat cu traseul marcat cu bandă galbenă care urcă pe Valea Cerbului până la Vârful Omu. Indicatorul ne avertizează că traseul pe Valea Cerbului dintre Poiana Coștilei și Vârful Omu este interzis pe timp de iarnă.
Și pe bună dreptate, în afară de riscul de producere al avalanșelor, dificultatea pe timp de iarnă este mult mai mare, e nevoie de echipament specific (colțari și piolet) și de o capacitate mare de orientare, pentru că majoritatea marcajelor sunt acoperite de zăpadă iar ceața e o prezență obișnuita de la 2000 m în sus.
Când am fost noi, riscul de avalanșă era aproape inexistent, 1 din 5 conform buletinului nivometeorologic. Se anunța cod galben de vânt la Omu, dar veniserăm pregătiți.
Urcușul continuă în ritm vioi.
Oboseala începe să își spună cuvântul
După vreo două ore de mers (de la Poiana Coștilei) încep să mă resimt. Respir din ce în ce mai greu. Creasta se înalță de jur împrejur sălbatică, impresionantă. Încep să rămân în urmă. Ceilalți merg întins cu toate că panta e din ce în ce mai abruptă. Am crampe. Îmi dau pantalonii jos și îmi dau cu cremă în zonele cu pricina. Parcă e mai bine. Oboseala însă rămâne.
Pe anumite porțiuni foarte înclinate utilizez toate membrele pentru cățărat inclusiv pioletul. Îmi plac foarte mult aceste porțiuni de scrambling. Mănânc un sandviș și beau apă. Clar, energia mea e scăzută.
Pe munte se merge în ritmul celui mai încet
Adrian rămâne în urmă cu mine. Când văd că îmi e din ce în ce mai greu îi zic să meargă înainte, că nu vreau să-l țin pe loc… că mă descurc singur. Nu-mi era frică, nu eram disperat, știam de la experiența de pe Lespezi (cu o luna și jumătate în urmă) că voi reuși în ritmul meu.
A refuzat să mă lase în urmă. Îmi studiază metoda mea de mers, îmi spune ce greșeli fac, ritmul se mărește un pic și încep să fiu ok… dar mai e mult până sus.
Iar mă ajunge oboseala. Am și o ușoara amețeala. Mai mănânc un sandviș încercând să-mi recapăt puterile. Îmi trece amețeala. Adrian îmi atrage atenția la frumusețea peisajelor. Sunt prea obosit să mă mai pot concentra la altceva decât la urcuș.
Aproape de vârf (la vreo 200 m diferență de nivel) se lasă ceața. Mă panichez ușor datorită lipsei de vizibilitate. Îmi golesc mintea de acest gând și mă concentrez la urcuș
Grupul din față ne așteaptă pentru menținerea contactului vizual cu noi. Ne-au văzut și pornesc mai departe. Eu urc în continuare într-un ritm foarte lent. Doi pași, pauza de respirație, doi pași, pauza de respirație.
La Vârful Omu
La ora 15, după șase ore de urcuș sunt pe Vârful Omu cu Adrian lângă mine. Alex și încă câțiva ne așteaptă. Vântul e puternic și vizibilitatea scăzută… bucuria mea: imensă. Facem pozele de vârf. Le mulțumesc pentru că au fost alături de mine. Nu sunt singurul care mă bucur: Madalina se tăvalește prin zăpadă, Adrian organizează o săritură sincron pentru poze și film.
Pornim mai departe și trecem de cabană. Imediat după aceasta, mă opresc în fața unei vederi ireale: stația meteo este înghețată și acoperită de zăpadă și gheată, vântul bate puternic iar ceața o învăluie: zici că suntem la Polul Nord.
Mergem mai departe. În continuare vizibilitatea este scăzută și am sentimentul suspendării în timp și spațiu.
Vârful Omu – Hornul Mic – Cabana Mălăiești
Ajungem la Hornul mic după puțin timp. Aici începe distracția: panta abruptă, plină de zăpadă, vizibilitate foarte bună, pericol practic inexistent, așa ca ne-am bucurat de zăpadă și peisajele incredibile.
Nu mă mai saturam privind stâncile acoperite de zăpadă vâscolită. Nu ne grăbim, toți suntem veseli și facem poze. Norii se joacă aducând un plus de mister crestei. Soarele, în apus, începea sa dea reflexe roșiatice.
Îmi dau drumul pe fund prin zăpadă și mă bucur așa cum o făceam în copilărie, când mă duceam la săniuș.
Cabana Mălăiești – Cabana Diham
Ajungem la cabana Mălăiești, după aproape două ore (la ora 17 și un pic). Adrian și Mădălina au rămas în urmă. Mâncăm un sandviș și bem apă. Adina, trebuie neapărat să ajungă la gară să prindă trenul, așa că noi trei (eu Adina și Mihai) hotăram să o luăm la drum spre Bușteni.
Am luat-o prin Glăjerie spre Cabana Diham.
La început drumul este ușor cu zăpadă proaspătă, așa că mergem foarte rapid. Apoi încep să apară din ce în mai multe porțiuni de gheață.
Nu prea eram dornici sa ne punem colțarii să nu ne încetinească ritmul de mers. Alunecăm, ne ridicăm, dar mergem înainte. La un moment dat, alunec pe o lungime de 10 m. Hotărăsc că e cazul să-mi pun colțarii.
Toate bune și frumoase, dar surpriză: iar urcuș. Energia mea este aproape la fel de scăzută cum era pe ultima porțiune spre varful Omu. Mă uit pe GPS. Mai era destul pana la cabană.
Continuam urcușul cel puțin o oră. Mă mișc hotărât, dar lent. Le zic celor doi că nu e cazul să stea după mine, că drumul e marcat. Am GPS și voi rămâne la Diham. Nu au vrut.
La Cabana Diham
Pe la 19:30 ajungem la Cabana Diham după vreo două ore și un pic. Întrebăm cabanierul cât facem până la Gura Diham. El zice 1h, 1h 30. Se sfătuiesc și consideră că nu este timp suficient, așa ca rămân și ei la cabană. Apar Adrian și Mădălina. Luăm o cameră și mâncăm. Mai vorbim si râdem până ne băgam la culcare.
Așa s-a scurs aceasta zi incredibilă pentru mine.
Am parcurs 21 km, diferență totala de nivel 2200 m, în 11 ore (în ritmul meu).
Cabana Diham – Cabana Poiana Izvoarelor – Cabana Gura Diham
A doua zi dimineață, alegem varianta prin Poiana Izvoarelor, spre Gura Diham. Vremea e splendidă. Drumul coboară ușor prin pădure. Pe alocuri sunt porțiuni de gheata. Nu ne punem colțarii, iar eu învăț să mă adaptez destul de bine la acest gen de teren.
Ajungem în Poiana Izvoarelor, unde se deschide o vedere largă. Cerul este senin iar lumina soarelui ne învăluie făcându-mă să fiu recunoscător ”Măriei Sale Muntele”.
La un moment dat mai apare o porțiune de urcuș dar pe o lungime scurtă. În rest coborârea este lejeră și plăcută. Am ajuns în aproape doua ore (nu ne-am uitat la ceas) la Gura Diham. Pe drum ne-am ”cuplat” cu o ploieșteanca ce cobora singurică spre Gura Diham. Se oferă să ne ducă cu mașina până în Ploiești. Am acceptat.
Genunchii surprinzător, nu m-au durut foarte tare. Într-adevăr mă resimt, genunchii probabil se vor reface în câteva zile, poate o săptămâna, dar e ok. E mult mai ok decât acum 6 luni, sau acum un an. Nu mai zic, comparativ cu starea lor de acum 2 ani. Deci totul merge din ce în ce mai bine. Acum un an și jumătate nu reușisem să ajung la Canionul Șapte Scări din Dâmbul Morii, iar doctorii îmi spuneau să mă pregătesc moral pentru proteze la genunchi.
În încheiere, vreau să vă spun că m-am simțit în acest grup extrem de bine. Am râs cum nu am mai făcut-o demult. Pe toți i-am simțit aproape, că le pasă de fiecare membru al grupului, în spiritul adevăraților montaniarzi.
După acest weekend, am sentimentul că am trecut într-o noua etapă a vieții mele, că ceva important s-a întâmplat în viața mea. Acesta e și motivul pentru care am hotărât sa imortalizez în scris acest weekend.
