Valea Bujorilor (sau Vâlcelul Bujorilor, cum apare pe hărțile OSM) este o cale de acces destul de rapidă (în condiții de zăpadă propice) spre Creasta Morarului și Acele Morarului.
Intrarea pe Valea Bujorilor se face din traseul marcat cu triunghi roșu, care duce din Bușteni la Pichetul Roșu. Până în acest punct, de la Căminul Alpin din Bușteni sunt 5.5 km cu 550 m diferență de nivel.
Atenție!
Acest articol descrie un traseu alpin, care necesită echipament de cățărare și stăpânirea unor tehnici specifice.
Traseul este tehnic și periculos, cu riscuri reale de avalanșă, căderi de pietre și alte pericole obiective.
Dificultatea crește treptat, iar fără pregătire adecvată și echipament corespunzător, există riscul să rămâi blocat sau să suferi accidentări grave.
Dacă nu ai experiență în cățărare/alpinism sau nu ești familiarizat cu condițiile specifice zonei, apelează la serviciile unui ghid montan autorizat sau înscrie-te într-un club alpin, unde vei avea șansa să evoluezi și să găsești parteneri cu experiență.
Pune siguranța ta pe primul loc și asigură-te că ești bine pregătit și informat înainte de a porni la drum!
Traseu Gura Diham - Valea Bujorilor - Creasta Morarului
- 15 km dus-întors
- 1200 m diferență de nivel
- dată parcurgere: 5 martie 2023
- durată: circuitul ne-a luat 6 ore în condiții bune și ritm susținut
- Strava
Cea mai scurtă cale de acces către intrarea pe Valea Bujorilor este traseul nemarcat care pornește de la Gura Diham și trece pe la Cantonul Colții Morarului (~3 km, 450 m+).
Pe acest traseu am pornit pe 5 martie 2023, la ora 8:15, spre Valea Bujorilor.
Am ajuns la intrare pe vale în mai puțin de o oră, astfel că la 9:30 eram echipați și gata să începem urcarea.
Valea Bujorilor iarna - săritorile
La doar câteva minute de la începutul urcării am întâlnit prima săritoare.
Zăpada era prea moale pentru ca pioleții să rămână înfipți în ea, așa că ne-am asigurat (la o clepsidră și o nucă), fapt care ne-a luat aproximativ 20 minute. Aici a fost singurul loc în care am folosit coarda.
A doua săritoare ne-a așteptat complet acoperită de zăpadă:
Am trecut fără probleme de a doua săritoare. Apoi am continuat pe o porțiune destul de lungă acoperită de bulgării de zăpadă înghețată rămași de la avalanșele recente.
Am ocolit a treia săritoare prin stânga.
După ce s-a terminat zona cu bulgări, am continuat să urcăm, cu pauze mici și dese, pe panta abruptă și înghețată, de unde se scursese zăpada și în care ni se înfigeau doar vârfurile colțarilor.
Spre obârșie, Valea Bujorilor, conform descrierii de aici, se desparte în mai multe fire.
Am fi putut să o luăm pe un fir spre dreapta, despre care urma să aflăm că ne-ar fi lăsat mai aproape de Creasta Ascuțită, dar care la ora 11 era deja de ceva timp în soare.
La ora 11:40 mai aveam doar vreo 50 de metri până pe Creasta Morarului, când am ajuns pe o porțiune unde soarele înmuiase zăpada destul de mult. Astfel, au urmat vreo 10 minute de înot prin zăpada în care ne afundam până la genunchi, uneori până la brâu. Era exact ce ne doream la finalul unei urcări care ni s-a părut interminabilă.
Creasta Morarului
Am ajuns pe Creasta Morarului la ora 11:50.
După o pauză de 20 de minute ne-am cățărat puțin spre Creasta Ascuțită, pentru a avea o vedere mai amplă și asupra celuilalt fir al Văii Bujorilor.
Mai aveam cam o oră până la Acul Mare, dar l-am lăsat pentru altă zi.
La 12:30 am început coborârea în ritm alert pe Valea Bujorilor până la ultima săritoare, unde am făcut rapel.
Coborârea din creastă până în poteca marcată cu triunghi roșu ne-a luat o oră și 10 minute, iar la 14:30 eram la Gura Diham.
A fost o tură scurtă, de recunoaștere, pe o vale pe care nu mai fusesem. Vom reveni cât de curând pe aici, într-o tură mai lungă, spre Acele Morarului.
